Vechile documente chinezesti povestesc, totusi, despre existenta in trecut a unor oameni blonzi, cu parul lung, numiti poporul bai, aflati la granita de nord-vest a Chinei, de la care chinezii cumparau „piatra raiului”, mult ravnitul jad. Evident, istoricii nu au dat crezare acestor relatari. Ce sa caute niste blonzi in China, in urma cu cateva milenii? Dar iata ca arheologia ultimelor decenii a oferit o surpriza de mari proportii. In vestul Chinei, in desertul Taklamakan, pe traseul viitorului Drum al Matasii, au fost scoase la iveala numeroase mumii perfect conservate. Ele sunt ale unor „chinezi” de acum 4000 de ani, cu imbracaminte de tip european foarte bine pastrata, inalti, robusti, blond-roscati sau sateni, cu parul ondulat, adesea impletit in cozi, probabil cu ochi albastri sau verzi… Si tocmai cand credeam ca cele doua jumatati de lume nu s-au intalnit in vremuri atat de vechi, aflam, in urma analizelor genetice, ca acesti misteriosi blonzi sunt, cu siguranta, europeni! Mai mult, tesaturile hainelor lor aduc foarte mult cu imbracamintea neoliticului european. Misteriosii europeni ajunsi la capatul lumii orientale acum patru milenii au vesminte sofisticate, viu colorate, au fetele tatuate si trasaturi armonioase. Cea mai veche mumie este cea a unei femei foarte frumoase, cu par saten, numita „frumoasa din Loulan”. Chipul sau a fost reconstituit cu destul de mare precizie. O alta mumie celebra este cea a unui barbat care a fost ingropat impreuna cu zece palarii. Unii sustin ca este vorba de celti, ajunsi aici cine stie in ce imprejurare – si e adevarat, asemanarile cu celtii sunt izbitoare, altii, ca ar fi vorba de iranieni sau de neamul toharilor – misteriosii indo-europeni ajunsi in Asia Centrala. Dupa cateva decenii de la descoperire, specialistii continua sa se minuneze in fata acestui ciudat neam, fara sa cada la intelegere cu privire la grupul etnic de care apartineau. Un lucru este cert: acesti blonzi-roscati cu ochi albastri sunt europeni, iar intre cele doua jumatati de lume existau cu siguranta legaturi, poate chiar in sensul influentarii reciproce. Iar documentele chineze, ignorate de istorici, au spus adevarul.
„Imparatul Rosu” si „Imparatul Verde”
Au trecut secolele, iar estul si vestul par sa nu se mai fi intalnit. Tanarul si neegalatul Alexandru cel Mare si-a intins imparatia pana departe in Asia Centrala, fondand in anul 329 inainte de Cristos orasul Alexandria Eschate („Alexandria cea indepartata”) la granita cu regiunea Xinjiang a Chinei de astazi, in actualul Tadjikistan. Grecii au ramas in zona timp de trei secole, iar la un secol dupa Alexandru, si-au extins influenta si mai departe, organizand o expeditie pana in Kasgar. Aceasta este prima ocazie consemnata, in care vestul se intalneste direct cu enigmaticul neam al chinezilor.
Totusi, imperiul lui Alexandru a fost unul efemer, iar adevarata putere a apusului a constituit-o Imperiul Roman, a carui poveste contine si un capitol captivant, dar mai putin stiut, legat de China.
Au fost odata ca niciodata doua mari imparatii, cele mai mari de pe Pamant la acea vreme: la soare-rasare Imperiul Chinez, iar la soare-apune Imperiul Roman. In vremea dinastiei Han, cand tara de la rasarit se afla in epoca sa de aur, romanii isi traiau si ei perioada de glorie, sub primul lor imparat, Augustus. Ca si astazi, europenii stiau putine lucruri despre orientali, iar pentru chinezi, Roma era aproape un tinut mitic, la capatul lumii, locul unde soarele se cufunda in mare. Intre cele doua mari puteri exista o a treia, nu la fel de intinsa, dar puternica si apriga, care impiedica cu buna stiinta legaturile dintre cele doua: persii. Ei erau cei care intermediau comertul Chinei cu Occidentul si pe cel al Romei cu Orientul, percepand taxe pentru trecerea caravanelor pe teritoriul lor. Persii au dat mare bataie de cap romanilor. Pentru Cezar, supunerea dacilor si a persilor au constituit ultimele sale planuri, pe care nu a apucat sa le duca la indeplinire. Mai tarziu, Traian ii va implini visul, cucerind o parte din Dacia si o parte din regatul part, cu mari eforturi. Imparatul Hadrian, care a venit pe tron dupa Traian, si-a dat seama cat era de dificil sa mentina aceste doua noi cuceriri. A renuntat repede la teritoriile persilor si era cat pe ce sa renunte si la Dacia, daca prietenii sai nu l-ar fi sfatuit sa se razgandeasca. Oricum, nu mult mai tarziu, Dacia va fi abandonata. Dacii si persii, ultimii cuceriti si primii eliberati, sunt simbolul dusmanului greu de infrant, dar si mai greu de tinut sub ascultare.
Sub regii dinastiei Han, si mai ales in dinastia Han tarzie, puterea chineza s-a extins departe, spre vest, unde niciodata nu mai ajunsese. In vremea imparatului Wu, in secolul al doilea inainte de Cristos, prima ambasada chineza a plecat spre vest, pana in Persia si Mesopotamia. Mai tarziu, in anul 97 dupa Cristos, generalul Ban Chao ajunge pana la tarmul Marii Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la tarmul Marii Negre, ravnind sa treaca marea, pentru a pune piciorul in „tara de la vest de Marea cea Mare”, numita „Tara Daqin”.
In acelasi timp, sub Traian, puterea romana a inaintat spre rasarit cel mai departe in istoria sa multiseculara. Era momentul ca cei doi giganti sa se intalneasca. Prima ambasada romana in China, consemnata in documente, dateaza din anul 166, cand imparatul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup de romani cu daruri pentru imparatul Chinei. Aceleasi documente sustin ca Roma dorea de multa vreme sa lege contacte cu China, dar ca mereu era impiedicata de persi, care aveau tot interesul sa nu lase cele doua puteri sa intre in legatura directa, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor. Multa vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informatii, mai ales ca documentele romane nu pomeneau nimic despre intentiile de alianta cu China. Totusi, ele au fost confirmate de sapaturile arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia imparatului Marcus Aurelius. Din nou, documentele au avut dreptate.
Romanii stiau de existenta chinezilor, iar tara lor o numeau Serica, „Tara matasii”. Geograful Ptolemeu o reprezinta in hartile sale cu destula precizie. Istoricul roman Florus sustinea ca gloria lui Augustus ajunsese atat de departe, incat veneau sa i se inchine neamuri din toata lumea, precum inzii si „oamenii matasii”, care locuiau „sub soare”, si care au calatorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma. Acesta este primul contact atestat in scris intre chinezi si romani. Matasea chinezeasca ajungea la Roma prin intermediul persilor, si devenise un produs extrem de ravnit, pentru care cei bogati erau dispusi sa plateasca orice suma. S-a ajuns intr-acolo, incat senatul a trebuit sa dea decrete care sa interzica purtarea matasurilor, atat din pricini economice, caci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cat si din motive de moralitate: matasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contra, il expunea. Dar in vreme ce „nebunia matasii” crestea la Roma, chinezii nu pareau interesati de produsele romane. Doar sticla transparenta ii seducea, caci ei nu ajunsesera sa o produca decat sub forma mata.
Ambasada trimisa spre vest de imparatul Wu, pentru a cerceta tinuturile ce se margineau cu China, a fost primul pas in aparitia Drumului Matasii, viitoarea magistrala comerciala care lega capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian), cu tarmurile rasaritene ale Marii Mediterane, strabatand toata Asia Centrala. Tot in aceeasi vreme, relatiile chinezilor cu persii au cunoscut o mare inflorire. Noua cale comerciala a ajuns sa aiba peste 8000 de kilometri, in cea mai mare parte pe uscat, cu mai multe ramificatii. Marco Polo este primul european care a strabatut Drumul Matasii, de la Venetia pana in China, la sfarsitul secolului Xiii. Dupa dezintegrarea imperiului mongol si a celui bizantin, Drumul Matasii a fost parasit, iar europenii au cautat noi cai catre China, de data aceasta maritime.
Un sol chinez la poarta Europei
Dar sa ne intoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe tarmul Marii Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying in tara Daqin, care se afla la vest de „Marea cea Mare”. Cei mai multi comentatori ai celor doua cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu („Istoria dinastiei Han Tarzie”) si cronica Weilue („Scurta relatare despre dinastia Wei”), sunt de parere ca „Marea cea Mare” este Marea Neagra. Sub numele de Daqin, incepand cu aceste cronici si pana in Evul Mediu, este cunoscut Imperiul Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien. Alti comentatori spun ca solul a ajuns, de fapt, la Oceanul Indian, in sud, iar Daqin se refera la teritoriile romane din Orient, anume Egiptul si Mesopotamia. Totusi, descrierile exploratorului nu se potrivesc deloc cu ipoteza inaintarii spre sud, caci Peninsula Arabica nu este pomenita, si nici stramtorile Hurmuz si Bab-el-Mandeb, care separau Golful Persic si Marea Rosie de Marea Arabiei. Din contra, este vorba de o mare intinsa, a carei traversare ar dura cateva luni, si dincolo de care incepe Imperiul Roman. Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe tarmul estic al Marii Negre, in actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma sa traverseze marea si sa ajunga in imperiu. Dar comerciantii persi l-au descurajat, spunandu-i ca marea este atat de intinsa, incat ar putea dura chiar trei ani ca sa o traverseze, daca nu are vanturi prielnice. Acesti comercianti nu aveau nici un interes ca romanii si chinezii sa faca comert direct, fara sa le plateasca lor taxe. Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala. El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin, din cele doua cronici chineze. Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisa in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi. Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in China domnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regele Decebal.
Tara Daqin – tinutul mitic de la vest de Marea cea Mare
Multa bataie de cap au dat istoricilor aceste relatari despre tinutul de la vest de mare. In primul rand, numele: ce inseamna „Daqin”? De ce au numit asa Imperiul Roman, cand exista un nume mai vechi (Lichien), derivat de la numele orasului Alexandria? De cele mai multe ori, numele chineze sunt forme modificate ale numelor auzite din gura strainilor. Dar Daqin nu putea proveni de la nimic cunoscut, spun cercetatorii. Unii s-au gandit ca poate provine de la Antiohia. Una din cele doua cronici a incercat sa dea o explicatie acestui nume: Daqin inseamna „Marea China”. Qin este numele dinastiei care a domnit inaintea dinastiei Han. Sub primul imparat Qin a avut loc unificarea Chinei, si de aici numele acestei tari. Dar de ce ar fi numit chinezii un teritoriu necunoscut, aflat la capatul
lumii, cu numele propriei lor tari, calificand-o si drept „mare”? Tot cronica incearca sa dea un raspuns, deloc convingator: pentru ca oamenii aceia seamana mult cu chinezii, adica sunt inalti si cinstiti! Bineinteles, romanii nu semanau cu chinezii, si chiar daca ar fi semanat, nu s-ar fi justificat numele de „Marea China”. Cel mai probabil, este vorba de o interpretare populara, de o desfacere a numelui in doua bucati, da „mare” si qin „China”. Ramane un mister pentru istorici de ce a fost schimbat numele Imperiului Roman in aceste cronici in Daqin si de unde vine acest nume.
De putina vreme a aparut la noi, in traducere, o carte despre istoria Chinei, in care este reprodus un scurt fragment din cronica Hou Han Shu. Intr-o scurta semnalare din revista „Dacia Magazin”, Gheorghe Seitan propunea sa vedem in acest cuvant numele Daciei. Cat de nebuneasca este aceasta interpretare? Cu nimic mai temerara decat plimbarea solului chinez de catre istorici, ba la golful Persic, ba la Marea Rosie, ba la Mediterana, ba in Georgia. Dar solul a ajuns la vest de Marea Neagra, asa cum s-a demonstrat pana la urma. Ce se afla, in acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo incepea Occidentul. Chiar daca la vremea aceea Dacia nu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau deja romane de ceva vreme, si in doar zece ani urma sa se constituie provincia Dacia. Tinand cont si de faptul ca documentele chineze pomenite au fost redactate la cateva sute de ani dupa expeditia generalului Ban Chao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de la apus de Marea Neagra era considerat ca facand parte din Imperiul Roman. Asadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.
Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatie lingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acest teritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, mai degraba, cu alta parte a Imperiului Roman. Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege, care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz de calamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare. Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim ca tocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voie lui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se ivea la orizont. Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe. Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de 36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme. Daca unul singur era absent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numeste cronica chineza? Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual. Numarul cel mai mare de consuli intr-un singur an s-a inregistrat in vremea imparatului Commodus, 25 la numar, dar nu au functionat simultan si a fost o exceptie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea cateva sute de membri. Daca insa luam in considerare Dacia, e posibil si chiar firesc ca, alaturi de rege, sa fi existat si un consiliu alcatuit din capeteniile cetatilor (davelor) supuse lui Decebal. Pe langa rege si consiliul generalilor, exista si un departament al arhivelor, mai spune cronica.
Urmatoarea informatie este despre capitala acestei tari, care este inconjurata de ziduri de piatra. Din nou, nici o asemanare, nici cu Roma, nici cu alte orase mari ale imperiului. Cetatile dacice din Muntii Orastiei erau, intr-adevar, inconjurate de ziduri de piatra, insa despre Roma nu se poate spune asa ceva: Roma nu era aparata de ziduri la vremea aceea! In timpurile vechi, cand se lupta cu cartaginezii si cu galii, Cetatea Eterna avea ziduri de aparare. Insa cand puterea sa a inceput sa creasca si toate teritoriile din jurul sau ii erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de protectie. Vechile ziduri construite in vremea regelui Servius au mai fost de folos pana spre sfarsitul republicii. Abia in vremea imparatului Aurelian, in secolul Iii dupa Cristos, s-a construit un nou zid, dar de caramida.
Capitala descrisa de chinezi nu seamana deloc cu Roma. Ea este alcatuita dintr-un sediu central si alte patru palate, iar regele petrecea cate o zi in fiecare din cele cinci sedii, rezolvand diversele probleme. Perimetrul capitalei avea o suta de li (41,6 km), deci aceasta era distanta parcursa de rege in cinci zile, intre cele cinci cetati. Cu toate eforturile de a intelege acest pasaj, istoricii au trebuit sa se dea batuti: nu este vorba despre Roma. Daca ne gandim insa la Sarmisegetuza Regia, in preajma careia se afla cateva cetati puternice, asemanarea este destul de mare. Sarmisegetuza era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetatile de la Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cu functii militare si religioase, dar si asezarea civila de la Fetele Albe. De asemenea, e posibil sa existe si alte cetati sau asezari in zona, inca nedescoperite de arheologi. Drumul total insumat intre cele cinci cetati enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri. Daca mergem pe firul acestei speculatii, e drept, nu putem sti cu precizie care erau celelalte patru „palate”, dar trebuie sa recunoastem ca este cea mai apropiata varianta de descrierea cronicii chineze, si ca Roma nu are nici o legatura cu acest pasaj.
Tara Daqin este o tara foarte bogata. Pamanturile sale sunt pline de aur si argint, iar locuitorii ei se ocupa cu agricultura, cultivand cinci feluri de cereale. Comerciantii sunt foarte cinstiti, nu au doua preturi. Daqin are mult grau si resurse alimentare din belsug si ieftine. Oamenii sunt primitori, iar cand la hotar sosesc soli din tarile vecine, li se trimit cai de posta, pentru a ajunge in capitala, unde regele le face daruri in aur. Seamana aceasta descriere cu Roma? Locuitorii tarii stiu sa-si brodeze hainele cu fir de aur, stiu sa aureasca obiectele si au o panza fina pe care o numesc „blanita de oaie”. Nu exista hoti si banditi. Zece banuti de argint valoreaza cat un ban de aur. Oamenii din Daqin prelucreaza sticla si fabrica arcuri si sageti. Ca sa ajungi in aceasta tara, poti sa mergi si pe uscat din Persia, inconjurand marea pe la nord. Se spune chiar ca ar fi existat un pod imens, de cateva sute de kilometri, care lega nordul marii cu tara Daqin. Cat din aceasta descriere se potriveste cu Roma si cat cu Dacia? De buna seama, istoricii care au studiat documentele chineze nu stiau mare lucru despre Dacia si nu au banuit ca ar putea fi vorba despre ea in aceste descrieri.
Poate ca Daqin este Dacia, dar a ajuns sa desemneze, prin generalizare, lumea de la apus, Imperiul Roman. Sau poate ca nu este Dacia, ci un cuvant misterios care se refera la un teritoriu greu de identificat din Imperiul Roman. Exista si nepotriviri in descriere, mai ales cand se vorbeste despre prezenta fiarelor salbatice in Daqin, intre care sunt enumerati tigrii si leii. Dar daca trimisul chinez ar fi vazut un animal specific Europei temperate, cum este de pilda rasul, cum l-ar fi numit? Romanii insisi, cand au vazut prima oara elefanti, in campania impotriva lui Hannibal, au spus ca sunt „boi cu trompa”. De asemenea, sunt pomenite unele plante exotice care nu cresc in Dacia, ca si diverse pietre pretioase rare in aceasta zona. Informatiile au trecut din gura in gura si au ajuns in China, unde au fost transpuse in scris dupa cateva secole. E posibil ca descrierile sa fie foarte deformate. Dar, cum am vazut mai sus, cele mai incredibile informatii oferite de scrierile chineze au fost confirmate pana la urma. Un lucru e cert: mai nimic din aceste descrieri nu se potriveste cu Roma, dar destul de multe se potrivesc cu Dacia. Iar tara descrisa este numita explicit „Tara de la vest de mare”.
Am inceput prin a povesti cum acum patru mii de ani, la marginea Chinei, isi duceau traiul niste europeni blonzi, cu parul impletit si cu imbracaminte occidentala. Apoi cum chinezii, cercetand Asia Centrala, au ajuns pana la Marea Caspica si apoi la Marea Neagra, descriind o tara ce se afla imediat la vestul marii, destul de asemanatoare cu Dacia. De buna seama, ideea ca un sol sau o ambasada chineza a ajuns aproape de Dacia poate fi socanta. Dar nimic nu ne impiedica sa admitem ca si dacii auzisera de Tara Matasii si chiar i-au intalnit pe locuitorii acestei tari.
Occidentul stie foarte putin despre China. Lumea a inceput sa afle, de putina vreme, ca exploratorii chinezi strabatusera lumea intreaga inaintea europenilor. O senzationala harta chineza, redactata in 1418 pe o bucata de piele de gazela, a fost data publicitatii acum cativa ani. Ea reprezenta cu mare precizie toata lumea cunoscuta, cu Americi cu tot. Harta a apartinut exploratorului chinez Zheng He, care a ajuns in America inaintea lui Columb. Hartile exploratorilor europeni nu erau decat copii dupa aceasta harta. Asadar, nu Columb a descoperit America, nu Magellan a fost primul care a facut inconjurul lumii, nu Vasco da Gama a fost cel dintai care a ocolit Capul Bunei Sperante, nu capitanul Cook a descoperit Australia; nu portughezii au fost cei dintai straini care au pus piciorul in Brazilia, Mozambic si Angola, nici spaniolii in Chile, Peru, Argentina, Columbia si Venezuela. Chinezii le-au luat-o inainte. Iar inaintea chinezilor au fost vikingii, care au ajuns in America in secolul Xi si au redactat o harta si mai senzationala a celor doua Americi, harta Vinland. Dar aceasta este deja o alta poveste.
In acest context, nu ar trebui sa ne mire daca gasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scrie si se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie. Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob nou descoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate duce la rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ce au dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istorici si de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.
Aurora Pețan
